Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Florile sufletului

        de Viorica Gligor

Microromanul Recunoştinţă al scriitoarei franceze Delphine de Vigan s-a născut dintr-o dramă familială personală, transfigurată într-o poveste înduioşătoare despre dăruire, tandreţe şi gratitudine, despre legăturile afective care îi definesc pe oameni, în ciuda diferenţelor de vârstă.

Protagonista cărţii, Michka, „o doamnă în vârstă cu purtări de tânără”, este lovită necruţător de afazie şi devine, astfel, „victimă a unei sorţi răutăcioase”. Tocmai ea, care altădată a lucrat ca reporter şi corector pentru reviste franţuzeşti celebre şi se lăuda că nu i-a scăpat niciodată vreo greşeală de exprimare sau de scriere, este damnată să trăiască drama pierderii cuvintelor. Pe unele le uită totalmente, altele, prin nu se ştie ce mecanisme stranii, sunt înlocuite cu termeni oarecum asemănători, dar inadecvaţi ca sens, ceea ce provoacă efecte hilare.

Când bătrâna se confruntă şi cu pierderea independenţei de mişcare, Marie, tânăra pe care a adoptat-o afectiv, încă de când era copilă, îi propune să locuiască împreună şi să-i poarte de grijă. Astfel, ar recompensa binele primit atunci când era doar o fetiţă abandonată, lăsată singură în apartament de o mamă denaturată şi mereu absentă. Atunci, Michka a fost cea care a adăpostit-o, a hrănit-o, a mângâiat-o şi a învăţat-o preţul bunătăţii. Acum, Marie şi-ar dori să o poată răsplăti pe femeia devenită neputincioasă, dar aceasta, spirit independent, refuză să-i devină o povară. Preferă să se interneze într-un centru pentru persoanele în vârstă dependente. Prietenei sale nu-i rămâne decât să o viziteze, cât mai des cu putinţă, şi să-i aline astfel singurătatea.

La azil, Michka îl cunoaşte pe Jérôme, un tânăr ortofonist, dedicat profesiei sale, animat de compasiune, care o ajută să încetinească declinul psihic şi să-şi recupereze, măcar parţial, memoria cuvintelor. El este martorul empatic al fragilizării fizice şi mentale pe care o trăiesc toţi cei internaţi în acel stabiliment, inclusiv Michka, tot mai descurajată de procesul vertiginos al propriei decăderi. Confesiunea lui dezvăluie un umanism profund, o sensibilitate vibrantă faţă de suferinţa semenilor: „Îmi place să-i privesc cum luptă, pas cu pas. Îmi place vocea lor care tatonează, care tremură, care ezită. [...] Mi-e drag tremurul vocii lor. Această fragilitate. Această blândeţe. Mi-s dragi cuvintele lor travestite, aproximative, greşit folosite, tăcerile lor”.

Între cele două personaje se stabileşte un dialog emoţionant. Michka îi povesteşte despre visele ei compensatorii, în care toate cuvintele sunt la locul lor, vesele şi ordonatoare, dar şi despre coşmarurile, neliniştile şi frustrările personale. Jérôme află un secret dureros al bătrânei doamne: remuşcarea de a nu-i fi mulţumit cuplului de francezi care şi-a riscat viaţa pentru a o salva pe ea, fetiţa evreică, ai cărei părinţi au fost victime ale lagărelor naziste din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În proximitatea morţii, Michka este mistuită de obsesia de a afla ce s-a întâmplat cu ei şi de a-şi mărturisi recunoştinţa faţă de gestul lor de dăruire admirabilă. Profund impresionat, Jérôme îşi asumă responsabilitatea de a-i căuta, pentru a le transmite mesajul femeii.

Ultima dorinţă a bătrânei dobândeşte valoare testamentară şi rezonează cu nevoia Mariei de a-i mulţumi, din toată inima, pentru iubirea de care a beneficiat: „Dar eu i-am mulţumit oare îndeajuns? I-am arătat oare suficient recunoştinţa mea? I-am fost oare suficient de aproape, de prezentă, de statornică?”; „Credem că avem timp să spunem lucrurile şi, deodată, e prea târziu. Credem că e suficient să arătăm, să gesticulăm, dar nu-i adevărat, trebuie să vorbim”. Problematizările tinerei privilegiază adevărul că ne subjugăm adesea unor „mulţumiri de politeţe, de convenienţă, automate, mecanice”, fără să conştientizăm cât este de rostuitor să dăm glas la timp unor trăiri autentice, tămăduitoare: „V-aţi întrebat vreodată de câte ori în viaţă aţi spus sincer mulţumesc? Un adevărat mulţumesc. Expresie a gratitudinii, a recunoştinţei, a îndatorării voastre”.

Marie a primit cea mai preţioasă lecţie din partea Michkăi, cea a bunătăţii şi a dăruirii. Într-o conjunctură existenţială vulnerabilă, când nu ştia dacă era pregătită să devină mamă, bătrâna a reuşit să-i vindece temerile şi neliniştile, să-i ofere cheia răspunsurilor esenţiale, mărturisindu-i că e „o mare şans㔠să porţi de grijă altcuiva, să-ţi pese de altcineva decât de tine însăţi.

Pe de altă parte, Jérôme a învăţat preţul toleranţei şi al iertării. Deşi era copleşită de propria suferinţă, Michka a ştiut să vadă dincolo de aparenţe şi să intuiască tristeţea din sufletul lui. Cu discreţie, l-a ajutat să descopere calea regăsirii, îndemnându-l să-i scrie tatălui său, care i-a greşit şi l-a rănit, să înfrângă astfel blestemul tăcerii şi al înstrăinării.

Cei doi tineri, Marie şi Jérôme rămân solidari cu Michka în încrâncenarea de a-şi păstra vie frumuseţea şi speranţa, în ciuda daunelor îmbătrânirii. Reflecţiile lui Jérôme oglindesc profunzimea empatiei şi a spiritului său analitic: „Să îmbătrâneşti înseamnă să înveţi să pierzi. Să suporţi, în fiecare săptămână sau aproape, un nou deficit, o nouă alterare, o nouă pagubă... În plus, nu apare nimic în coloana de câştiguri... Să te acomodezi fără încetare.... Să pierzi ceea ce ţi-a fost dat, ceea ce ai câştigat, ceea ce ai meritat, lucrurile pentru care te-ai luptat, cele pe care credeai c-o să pierzi să le păstrezi pentru totdeauna. Să te readaptezi. Să te reorganizezi. Să te descurci fără. Să treci peste. Să nu mai ai nimic de pierdut”.

Zilnic, până în ultima clipă, ortofonistul a luptat, alături de Michka, împotriva uneia dintre cele mai alienante pierderi a omenescului – uitarea: „Trebuie să luptăm în continuare. Pentru fiecare cuvânt. Pas cu pas. Să nu cedăm nimic. Nici o silabă, nici o consoană. Fără limbaj, ce mai rămâne?”. A apăra memoria cuvintelor, prin intermediul cărora ne legitimăm şi ne definim identitatea, este o formă de eroism. „Să-ţi pierzi memoria, să-ţi pierzi reperele, să-ţi pierzi cuvintele...” reprezintă adevărata victorie a morţii.

Deşi se constituie într-o radiografie a degradării, a ravagiilor fizice şi psihice pe care le provoacă în fiinţa noastră timpul devastator, romanul Recunoştinţă iradiază bucurie şi lumină. Izvorâte din bunătate, compasiune, gratitudine şi devotament, aceste trăiri rămân biruitoare.

Nr. 01 / 2022
Premiile Filialei Craiova a U.S.R. pentru cărţile apărute în anul 2020

Reflexibilitatea texistenţei în poezia lui Nicolae Jinga
de Florian Copcea

Nostalgic, dar până la un punct
de Gabriel Coşoveanu

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

A crede în lucrurile care cad (1)
de Gheorghe Grigurcu

Şedinţa Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România din data de 2 decembrie 2021

Cititorul
de Nicolae Prelipceanu

Şedinţa Consiliului Uniunii Scriitorilor din România din data de 2 decembrie 2021

Valuri, poduri şi înţelepţi
de Gela Enea

Din negura istoriei şi noaptea minţii
de Mihai Ghiţulescu

O lectură sclipitoare
de Dumitru Ungureanu

Pe scurt, despre Poveste de adormit maturii de Julien Caragea

Momente şi schiţe din viaţa universitară
de Gabriela Gheorghişor

Distopii deghizate
de Silviu Gongonea

Poezie împotriva simulacrelor
de Gabriel Nedelea

O cutie magică a teleportărilor
de Gabriela Gheorghişor

N-aş putea fi liber, atât cât se poate în zilele noastre, dacă nu aş scrie
de Christian Crăciun

Limba pură a conchistadorilor
de Augustin Cupşa

Poezie
de Teodor Preda

Poezie
de Ion Maria

Casnica şi soţul casnicei
de Viorel Mirea

Atins de mâna lui Dumnezeu
de Haricleea Nicolau

În căutarea sufletului pierdut: teatralitatea/ teatralizarea poemelor lui Marin Sorescu
de Daniela Firescu

Florile sufletului
de Viorica Gligor

Poeme
de Mircea Teculescu

Yamato-e şi convieţuirea cu fantasticul
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Violeta
de Isabel Allende

„Pictura mea evocă incursiunea în istoria artei“ – Mircea Maurice Novac
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri